Trei ani reprezintă un răstimp suficient pentru ca un copil să învețe să vorbească, să meargă și să înceapă să descopere lumea.

În Gaza, însă, acești trei ani au fost măsurați în copii uciși înainte de a apuca să crească, în familii șterse din registrul stării civile și în cartiere transformate în ruine și praf.

La 7 octombrie, lumea marchează trei ani de la atacul realizat de Hamas împotriva Israelului și de la începutul războiului genocidar lansat de Israel asupra Fâșiei Gaza.

Pentru palestinieni, totuși, această dată nu marchează începutul suferinței lor. Ea marchează momentul în care decenii de ocupație, blocadă și deposedare au izbucnit într-o campanie menită să facă Gaza de nelocuit — și momentul în care o mare parte a lumii a ales să privească pasiv.

Timp de trei ani, palestinienii din Gaza au fost supuși nu doar bombardamentelor, ci și distrugerii sistematice a condițiilor necesare existenței colective.

Locuințe, spitale, universități, școli, brutării, rețele de apă, terenuri agricole și lăcașuri de cult au fost reduse la ruine. Familii întregi au fost exterminate împreună.

O populație alcătuită în copleșitoare majoritate din persoane strămutate a fost somată în mod repetat să se mute dintr-o așa-numită zonă sigură în alta, doar pentru ca și acele locuri să fie atacate ulterior.

Potrivit estimărilor generale, peste 74 000 de palestinieni au fost raportați uciși. Mai mult de 21 000 dintre aceștia sunt copii.

Bilanțul real este însă mult mai ridicat: numeroase trupuri rămân îngropate sub clădirile prăbușite, în timp ce decesele cauzate de foamete, boli și distrugerea sistemului medical sunt mult mai greu de numărat.

Aproximativ 1,9 milioane de oameni au fost strămutați, mulți dintre ei în mod repetat.

Peste 371 000 de unități locative au fost avariate sau distruse, aproape fiecare școală a fost lovită, iar mai mult de jumătate din spitalele din Gaza nu mai sunt funcționale.

O evaluare comună a ONU, Uniunii Europene și Băncii Mondiale arată că dezvoltarea umană din Gaza a fost dată înapoi cu 77 de ani.

Nivelul de violență nu s-a limitat doar la Gaza.

Din octombrie 2023, Israelul și-a intensificat puternic atacurile în Cisiordania ocupată, inclusiv în Ierusalimul de Est ocupat.

Peste 1 100 de palestinieni, printre care mai mult de 240 de copii, au fost uciși de forțele israeliene și de coloniștii ilegali.

Raidurile militare, demolările de case, atacurile coloniștilor ilegali, extinderea colonizării ilegale și confiscările de terenuri s-au accelerat, alungând mii de palestinieni din căminele și comunitățile lor.

În timp ce atenția lumii a rămas fixată asupra Fâșiei Gaza, Israelul a folosit acest moment pentru a-și strânge controlul asupra Cisiordaniei ocupate și pentru a-și promova anexarea ilegală.

Gaza și Cisiordania ocupată se confruntă cu forme diferite de violență din partea Israelului, însă obiectivul rămâne același: ștergerea palestinienilor de pe propriul lor pământ.

Numele din spatele cifrelor

Cifrele de o asemenea amploare pot face ca oroarea să pară abstractă. Însă fiecare statistică a reprezentat o persoană cu un nume, cu obiceiuri, opinii, ambiții și oameni care o iubeau.

Cei morți nu trebuie reduși la simple dovezi ale unei catastrofe pe care lumea a înțeles-o deja și pe care a ales în mod repetat să nu o oprească.

Nici anunțarea unui acord de încetare a focului în octombrie 2025 nu a adus siguranța. Peste 1 400 de palestinieni au fost uciși de atunci.

Forțele ocupante israeliene controlează încă aproximativ două treimi din Fâșia Gaza, în timp ce palestinienii sunt izolați într-o fracțiune suprapopulată din propriul lor pământ.

Reconstrucția abia dacă a început. Restricțiile continuă să blocheze accesul materialelor de construcție, al consumabilelor medicale, al apei potabile și al utilajelor necesare pentru curățarea munților de moloz.

Un acord de încetare a focului în baza căruia palestinienii continuă să fie uciși, strămutați și lipsiți de posibilitatea de a reconstrui nu este pace. Este doar o violență gestionată într-un ritm pe care comunitatea internațională îl găsește mai ușor de ignorat.

Pe parcursul acestor trei ani, palestinienii au fost lăudați în mod repetat pentru „reziliența” lor.

Lăudați de obicei din admirație, acest termen a devenit totuși tot mai inconfortabil.

Prea des, celebrarea rezilienței palestiniene permite lumii să admire cât de mult poate îndura un popor, fără a se întreba de ce este încă obligat să îndure toate acestea.

Limbajul rezilienței poate, de asemenea, să depolitizeze ceea ce se întâmplă. El transformă un popor care se confruntă cu ocupația militară, cu apartheidul și cu genocidul în simpli beneficiari ai compasiunii umanitare.

Transformă drepturile în nevoi, responsabilitatea politică în tragedie și crimele cu autori și complici identificabili într-un dezastru nefericit, fără un autor concret.

Atenția se mută de la aparatul care produce suferința palestiniană la ingeniozitatea cu care palestinienii îi supraviețuiesc.

Această încadrare este convenabilă pentru guvernele care emit declarații de îngrijorare în timp ce continuă să înarmeze Israelul, să facă comerț cu el și să îl protejeze pe cale diplomatică.

Imaginile cu palestinieni gătind lângă case dărâmate sau ținând ore de curs în corturi sunt oferite ca o dovadă mobilizatoare că viața merge mai departe.

Totuși, celebrarea priceperii lor poate umbri faptul central: acele case nu ar fi trebuit să fie distruse niciodată, iar acei copii ar fi trebuit să învețe în școli, nu sub folii de plastic, înconjurați de moloz.

Reziliența este o mamă care își împachetează ce i-a mai rămas din viață și fuge pentru a șaptea oară.

Este un tată care caută prin dărâmături o fotografie, un certificat de naștere sau trupul copilului său.

Sunt medici care operează fără anestezie, profesori care adună copiii în corturi și familii care gătesc din aproape nimic.

Aceste acte sunt extraordinare, dar palestinienii nu ar fi trebuit niciodată să aibă nevoie de o asemenea forță extraordinară doar pentru a rămâne în viață.

Dincolo de 7 octombrie

Dârzenia palestiniană — sumud — nu este o trăsătură pitorească pe care cei din exterior să o laude. Este un refuz politic de a dispărea.

Palestinienii reconstruiesc pentru că Israelul distruge. Ei predau pentru că Israelul a avariat sau distrus aproape fiecare școală. Ei plantează pentru că pământul le este confiscat. Ei rostesc numele și poveștile celor morți pentru că ștergerea din memorie face parte din crimă.

Dar reziliența nu trebuie folosită niciodată ca un substitut pentru dreptate.

Supraviețuirea nu îi absolvă pe cei care au înarmat Israelul, l-au protejat diplomatic sau au continuat comerțul cu el în timp ce Gaza era înfometată și distrusă.

Nici expresiile de compasiune nu pot șterge trei ani de alegeri politice deliberate.

În septembrie 2025, o Comisie de Anchetă a ONU a concluzionat că Israelul a comis un genocid în Gaza.

Comunitatea internațională nu mai poate susține că natura crimei este neclară. Cu toate acestea, tragerea la răspundere lipsește, iar impunitatea a permis ca distrugerea să continue chiar și sub paravanul unui acord de încetare a focului.

Răspunsul adecvat nu este un alt discurs care să onoreze curajul palestinian. Răspunsul este un embargo asupra armelor, sancțiuni și urmărirea penală a celor responsabili.

Înseamnă acces umanitar nerestricționat și o reconstrucție condusă de palestinieni.

Înseamnă sfârșitul ocupației și al apartheidului, protejarea dreptului refugiaților palestinieni de a se întoarce și acordarea posibilității ca palestinienii să își determine propriul viitor, în loc să li se impună un alt aranjament politic.

După trei ani, palestinienii sunt încă în viață, încă vorbesc și refuză în continuare să renunțe la dreptul asupra pământului și umanității lor. Această rezistență este puternică. Dar ea nu ar trebui să liniștească lumea.

Supraviețuirea palestiniană nu este concluzia acestei povești. Este o acuzație la adresa fiecărei persoane care a făcut ca o asemenea reziliență să fie necesară.