Statele Unite bombardează Iranul, Teheranul amenință Strâmtoarea Ormuz, iar piețele globale integrează, din nou, riscurile întreruperii aprovizionării cu energie. Această criză oferă Türkiye șansa de a-și transforma geografia într-un activ strategic, propunând rute comerciale alternative pentru regiune și pentru piața globală.

Însă, este coridorul terestru prin Türkiye capabil să devină o alternativă reală la Ormuz sau rămâne doar o ambiție geopolitică pe termen lung?

Cea mai recentă escaladare în jurul unuia dintre principalele coridoare energetice ale lumii a scos la iveală o schimbare structurală profundă: comerțul global continuă să se bazeze pe rute maritime ale căror vulnerabilități depășesc capacitatea sistemului internațional de a le securiza.

Ormuz nu este doar o strâmtoare; este punctul în care geopolitica se ciocnește direct cu economia globală. Iar fiecare criză din jurul său transformă o problemă periferică într-un centru strategic: există, într-adevăr, o alternativă terestră viabilă la Golful Persic?

Prin această logică, Türkiye este tot mai mult percepută nu ca un simplu actor regional, ci ca un potențial nod de tranzit între două spații economice vitale – țările din Golf și Europa.

Dependența comerțului mondial de un număr limitat de rute maritime este astăzi evidentă. În ciuda progresului tehnologic, o parte semnificativă a fluxurilor globale de mărfuri și energie rămâne concentrată în coridoare maritime înguste, extrem de sensibile la instabilitatea politică și militară.

Comerțul maritim rămâne coloana vertebrală a economiei globale datorită costurilor scăzute de transport și capacității mari de tranzit. Totuși, acest avantaj creează o vulnerabilitate majoră: securitatea comunicațiilor maritime nu depinde de un singur stat, ci de echilibrul fragil de forțe din regiune.

În contextul instabilității în creștere, statele se orientează tot mai mult către coridoarele de transport terestru ca element de „asigurare” strategică.

Astfel de rute sunt mai scumpe și au o capacitate mai redusă, dar posedă un avantaj geopolitic cheie: țările de tranzit sunt direct interesate de protecția și funcționarea lor durabilă.

Istoric, în Orientul Mijlociu s-au format două spații economice și de transport: Golful Persic și Mediterana de Est.

Primul a dominat timp de decenii datorită exporturilor de energie, în timp ce al doilea a rămas constrâns de fragmentarea politică și de instabilitatea cronică, inclusiv de conflictul sirian.

În ciuda numeroaselor crize, Strâmtoarea Ormuz și-a păstrat statutul de principală poartă energetică a regiunii.

Totuși, creșterea tensiunilor dintre Iran, SUA și Israel o transformă treptat dintr-o rută stabilă într-o zonă de risc sistemic.

Chiar și fără blocarea efectivă a strâmtorii, simpla probabilitate ca aceasta să fie închisă devine o sursă de presiune strategică. Acest lucru creează o nouă cerință – diversificarea rutelor de aprovizionare.

Turcia ca nod de tranzit între continente

În acest context, importanța Türkiye, situată la intersecția Orientului Mijlociu, Caucazului și Europei, este în creștere.

Ankara are deja experiență practică în implementarea unor proiecte de infrastructură transregionale, de la coridorul feroviar Baku-Tbilisi-Kars până la oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan, și în participarea la dezvoltarea „Coridorului de Mijloc”.

Totuși, astăzi nu mai vorbim despre un singur proiect de transport, ci despre formarea unei rețele de coridoare interconectate care pot redesena harta logistică a Orientului Mijlociu.

Proiectul „Drumul Dezvoltării”, promovat de Irak, Türkiye, Qatar și Emiratele Arabe Unite, atrage cea mai mare atenție.

Proiectul vizează crearea a aproximativ 1 200 de kilometri de căi ferate și autostrăzi de la portul Al-Faw, aflat în construcție pe țărmul Golfului Basra, până la granița turcă.

Ruta va trece prin Basra, Diwaniyah, Najaf, Karbala, Bagdad și Mosul, conectându-se apoi la rețeaua de transport turcă și la porturile mediteraneene.

Conform autorităților irakiene, costul proiectului ar putea depăși 17 miliarde de dolari, iar efectul său economic cumulat în următorul deceniu este estimat la aproximativ 55 de miliarde de dolari.

În paralel, se dezvoltă o a doua rută, pe care mulți experți o consideră o continuare modernă a istoricei Căi Ferate Hijaz. Proiectul implică conectarea Arabiei Saudite cu Türkiye prin Iordania și Siria.

Rețeaua feroviară saudită a fost deja extinsă până la granița iordaniană, iar Türkiye își extinde infrastructura către Siria.

What is the Middle Corridor and what role does Türkiye play in it?

După finalizarea secțiunilor lipsă din Siria și Iordania, o rută feroviară directă va conecta Istanbul, Alep, Damasc, Amman, Tabuk, Medina și Mecca, cu acces la portul Jeddah de la Marea Roșie.

Conform părții turce, lucrările principale pot fi finalizate în următorii câțiva ani.

În timp ce „Drumul Dezvoltării” creează o axă orizontală între Golful Persic și Europa, ruta Hijaz formează o legătură verticală între Anatolia și Marea Roșie.

Luate împreună, ambele proiecte au potențialul de a transforma Türkiye dintr-o țară de tranzit într-unul dintre principalele noduri logistice din Eurasia.

Nu mai este vorba despre înlocuirea Strâmtorii Ormuz, ci despre formarea unei arhitecturi logistice paralele pentru a reduce dependența comerțului regional de o singură rută maritimă îngustă.

Pentru statele din Golful Persic, acest lucru înseamnă o tranziție de la logica eficienței maxime la logica stabilității strategice.

Dar câteva obstacole rămân

În ciuda atractivității sale strategice, o astfel de arhitectură de transport se confruntă cu limitări serioase.

Prima este siguranța rutei. Rutele potențiale trec prin Irak și părți ale Siriei, unde riscurile de instabilitate, activitatea grupurilor armate și interferențele externe rămân.

Fără stabilizarea pe termen lung a acestor spații, proiectele de infrastructură rămân vulnerabile.

A doua este scara investițiilor. Vorbim despre investiții de capital pe termen lung și o coordonare inter-statală complexă, în care randamentele economice se materializează doar pe termen lung.

A treia este competiția geopolitică. Orice coridor alternativ devine automat un element al echilibrului de forțe regional.

Iranul rămâne cel mai sensibil actor extern în acest proces. Timp de decenii, Strâmtoarea Ormuz a servit nu doar ca cea mai importantă arteră de transport din regiune, ci și ca instrument cheie al influenței strategice a Teheranului asupra comerțului regional și a piețelor energetice globale.

Prin urmare, apariția unor rute alternative reduce obiectiv importanța acestui avantaj geografic.

Dezvoltarea „Drumului Dezvoltării” prin Irak și Türkiye nu privează în întregime Iranul de influența sa, dar reduce treptat dependența regiunii de Ormuz ca unic nod de transport.

De aceea, Teheranul ar putea percepe aceste proiecte nu doar ca inițiative economice, ci și ca un factor de schimbare a echilibrului regional al fluxurilor de trafic.

În aceste condiții, este probabil ca Iranul să caute să își mențină influența în Irak, precum și să promoveze mai activ propriile inițiative de transport, în special Coridorul Internațional de Transport Nord-Sud, care leagă Rusia, regiunea caspică, Iranul și India.

Israelul dezvoltă, de asemenea, propriile proiecte de transport Est-Vest, care creează o competiție suplimentară între diversele concepte logistice ale regiunii.

Actorii externi formează o configurație la fel de complexă a intereselor: Uniunea Europeană este interesată de diversificarea aprovizionării, SUA evaluează proiectele prin prisma echilibrului regional de forțe, iar China și Rusia prin prisma influenței lor asupra arhitecturii de transport eurasiatice.

Nu o înlocuire, ci o alternativă

Coridorul de transport Golful Persic-Türkiye nu poate fi considerat o înlocuire a Strâmtorii Ormuz. Semnificația sa este alta: crearea unui nivel suplimentar de stabilitate în sistemul comercial global.

Pentru țările din regiune, acesta este un instrument pentru reducerea riscurilor strategice. Pentru Türkiye, este o oportunitate de a se consolida ca nod de tranzit cheie între Asia și Europa.

Pentru sistemul global, acesta este un pas către reducerea treptată a dependenței de nodurile de transport maritim înguste.

Este prea devreme pentru a spune dacă Türkiye poate deveni principala punte comercială între Asia și Europa.

Totuși, dacă Ankara reușește să implementeze simultan proiectele „Drumul Dezvoltării” și „Coridorul Hijaz” și să le integreze cu „Coridorul de Mijloc” existent, Türkiye va fi capabilă să își consolideze semnificativ poziția de unul dintre cele mai importante centre logistice din Eurasia.

(Acest articol a fost publicat iniţial pe TRT Russia)